Descrie ce faci în maximum trei propoziții, nu titlul tău oficial, ci impactul real pe care îl ai în viața oamenilor cu care lucrezi.

Îi ajut pe antreprenori să transforme ideile lor de afaceri, în proiecte finanțate cu fonduri europene nerambursabile. Îi ghidez pas cu pas, de la prima idee, până la implementare, folosind instrumente și metode testate din propria experiență, astfel încât drumul lor să fie mai clar, mai sigur și mai ușor de parcurs.

Pentru mine, impactul real nu este doar că îi ajut să atragă bani, ci că le redau încrederea că pot construi ceva al lor, chiar și atunci când sistemul pare complicat, rece și greu de înțeles.

Ce ar surprinde pe majoritatea oamenilor dacă ar afla despre tine?

Drumul meu spre România a început, de fapt, încă din poveștile mamei mele. M-am născut și am crescut în Republica Moldova până la vârsta de 13 ani, într-o familie de profesori și mici antreprenori. De la părinții mei am moștenit disciplina, creativitatea și setea de cunoaștere. Mama mergea adesea cu elevii în excursii, și de fiecare dată când se întorcea, îmi povestea cât de mare, frumoasă și cuceritoare este România: cu munți, câmpii, mare albastră, oameni buni și primitori. Așa că a trebuit neapărat să văd cu ochii mei dacă este așa când am terminat școala.

A trebuit să învăț mult ca să pot obține medie foarte mare, pentru că părinții mei nu își permiteau să mă trimită atât de departe, decât dacă obțineam o bursă. Am muncit din greu, dar toate eforturile au meritat și am obținut ce mi-am dorit. Imediat după admitere, am conștientizat că nu cunoșteam pe nimeni în țară și distanța față de casă era foarte mare, ca să mă poată vizita părinții. Dar cu toate acestea, am plecat la studii oricum, pentru că visul meu era mai mare decât frica de necunoscut. Ceea ce s-a întâmplat după, a fost peste așteptările mele. Mi-am făcut rapid prieteni pe care îi am și astăzi, am învățat cu mare drag și am terminat liceul ca șefă de promoție! Mai târziu am continuat facultatea, masterul, mi-am redobândit cetățenia română și nu am mai plecat, mi-am construit o viață aici.

Decizia de a veni în România s-a dovedit a fi mai mult decât alegerea unui liceu. Mi-a schimbat complet traiectoria vieții. A fost primul meu pas făcut fără garanții, dar cu o încredere pe care nu știam încă să o explic. Am plecat de acasă foarte tânără, purtând cu mine educația părinților mei și dorința de a-mi construi un drum al meu. România nu mi-a oferit doar o școală, ci începutul unei vieți noi: o familie, o carieră și locul în care am crescut ca om. Aici am învățat că, uneori, în spatele unei decizii grele se ascund cele mai frumoase drumuri.

Și, ca să fie tabloul complet: în familie facem seri de karaoke. Tata a fost profesor de muzică și încă mai cântă la petreceri, deși e la pensie, iar când cântăm toți împreună, ne întoarcem cu douăzeci de ani în urmă.

A existat un moment specific, o zi, o conversație, un număr din cont, când ai știut că nu mai poți face altceva. Ce s-a întâmplat?

Îmi aduc și acum aminte ziua în care am aflat că primul meu proiect, depus printr-un program de tip Start-Up Nation, a fost aprobat. Pentru mulți poate părea doar un rezultat bazat pe noroc. Pentru mine, însă, a fost ziua în care am primit confirmarea că se poate!

Răspunsul a venit după aproape șase luni. Timp în care nu am stat pe loc. Am continuat să învăț cum se construiește corect un plan de afaceri, cum se analizează un ghid, cum se justifică o investiție și cum se transformă o idee într-un proiect coerent. Când am aflat că proiectul a fost câștigător, am simțit că am primit o direcție, nu doar o finanțare.

Atunci am înțeles ceva ce mi-a rămas în suflet: fondurile nerambursabile nu sunt doar pentru cei care „au pile”, așa cum mi s-a spus de nenumărate ori, sunt pentru cei care au curajul să viseze, care au răbdarea să învețe, disciplina să se pregătească și puterea să aștepte. Nu sunt bani care vin ușor, dar sunt bani care pot schimba vieți, afaceri și comunități.

Din acel moment, nu am mai putut privi finanțările nerambursabile doar ca pe un domeniu profesional. Le-am privit ca pe o misiune. Am început să ajut și alți antreprenori să înțeleagă un proces care, la prima vedere, pare rece, complicat și greu de accesat. Mi-am dorit să le arăt că nu trebuie să fie singuri în fața ghidurilor, condițiilor, punctajelor și a termenilor complicați.

Descrie un moment concret în care ai ales să continui, deși totul în jurul tău îți spunea să te oprești sau să aștepți. Ce s-a întâmplat după?

Aveam un loc de muncă stabil la o multinațională, un salariu sigur și o viață care, din exterior, părea așezată. Tocmai de aceea, pentru mulți oameni din jurul meu, decizia de a merge pe drumul antreprenoriatului, și mai ales pe un domeniu care părea foarte greu de înțeles, a fost greu de acceptat.

Colegii, prietenii, chiar și oameni dragi, care îmi voiau binele, îmi spuneau să fiu atentă, să nu risc, să nu cred prea mult într-un sistem despre care circulau multe prejudecăți. Mi se spunea că este prea complicat, că nu am nicio garanție, că voi pierde timp, energie și poate chiar bani. Și, sincer, au existat momente în care m-am îndoit de mine. M-am întrebat dacă nu cumva sunt prea naivă. Dacă nu cumva visez prea mult. Dacă nu cumva ar fi mai înțelept să rămân în zona sigură, acolo unde aveam un venit predictibil, unde învățasem deja răspunsul la toate întrebările și nu trebuia să demonstrez nimic nimănui.

Dar, în același timp, exista în mine o voce mai puternică decât vocile celor din jur. Văzusem deja, în practică, la clienții mei, că fondurile europene pot fi accesate cu succes. Văzusem oameni care reușiseră, afaceri care au crescut cu ajutorul acestor finanțări. Știam că nu este un drum simplu, dar simțeam că nu este nici un drum imposibil. Diferența o făcea experiența, informația corectă, răbdarea, disciplina și capacitatea de a nu renunța atunci când răspunsul întârzie.

Așa că mi-am urmat instinctul și m-am înscris la un curs de competențe antreprenoriale, unde am învățat să scriu un plan de afaceri. La finalul cursului, am depus proiectul meu în cadrul unei sesiuni de tipul programului Start-up Nation. Așteptarea primului rezultat a fost una dintre cele mai grele perioade. Cu fiecare zi care trecea, mă îndoiam și mai mult de alegerea mea. Mă gândeam cu groază că poate cei din jur au avut dreptate. Dar în loc să mă opresc, am ales să învăț mai mult, chiar dacă asta însemna să renunț la timpul liber rămas după programul de muncă. Am citit, am studiat, am încercat să înțeleg mecanismele, ghidurile, logica punctajelor și felul în care o idee trebuie așezată ca să devină un proiect finanțabil.

Privind în urmă, cred că acela a fost momentul în care curajul meu a început să crească odată cu mine. Nu a apărut dintr-odată, ca o certitudine. S-a construit treptat, zi după zi, pe măsură ce acumulam informații, înțelegeam mai bine mecanismele și începeam să am răbdare cu procesul meu de transformare. Cu cât învățam mai mult, cu atât frica devenea mai mică, iar drumul, deși încă nesigur, începea să capete sens. După 6 luni a venit decizia prin care am fost anunțată că am primit finanțarea. Bucuria a fost nemărginită și mi-a confirmat ceea ce știam deja, fondurile europene sunt accesibile tuturor celor care îndrăznesc să ceară și sunt dispuși să se implice cu adevărat.

Mi-am dat demisia între timp, pentru că simțeam că nu mi se mai potrivește locul de muncă. În timp, cunoștințele mele crescuseră, rețeaua de oameni din jurul meu se extinsese, iar felul în care vedeam viitorul se schimbase profund. Nu mai era vorba doar despre un loc de muncă stabil, ci despre faptul că eu crescusem într-o direcție în care acel loc nu mă mai putea cuprinde. Simțeam că nu mă mai potrivesc acolo, pentru că în mine se năștea deja un alt drum. Dacă aș fi rămas doar pentru confort, cred că aș fi trăit mereu cu întrebarea: „Ce s-ar fi întâmplat dacă aș fi avut curaj să încerc?” Am preferat să înfrunt mai degrabă nesiguranța decât regretul de mai târziu.

Ce s-a întâmplat după? Am început să transform tot ce învățasem într-o metodă. Am adunat experiența, greșelile, întrebările și lecțiile mele într-un mod de lucru pe care l-am putut da mai departe. Am început să ajut și alți oameni să își clarifice ideile, să înțeleagă limbajul greoi și să nu se mai simtă singuri în fața unui proces care, la prima vedere, pare rece, greu și descurajant.

Iar în timp, drumul pe care mulți mi-au spus să nu merg, a devenit exact drumul care m-a format, mi-a dat sens și m-a ajutat să îmi construiesc succesul ca antreprenor.

Ce anume te-a costat cel mai mult să spui sau să faci public? Și, privind în urmă, a meritat?

Da, cel mai mult m-a costat să îmi asum public faptul că aleg să merg pe cont propriu, înainte ca rezultatele să vorbească pentru mine. Este ușor să fii curajos după ce ai confirmări, după ce ai cifre, după ce oamenii văd că ai reușit. Dar adevăratul test vine înainte de toate acestea, în momentul în care ai doar o idee, o direcție și aproape nicio garanție.

Când am pornit pe acest drum, nu toată lumea a înțeles alegerea mea. Unii m-au descurajat din grijă, alții din frică, alții pentru că nu puteau vedea încă ceea ce eu simțeam că se poate construi. Mi s-a spus să fiu atentă, să nu risc, să nu renunț la siguranță, să nu cred prea mult într-un domeniu atât de complicat. Dar în interiorul meu exista o convingere care creștea mai tare decât îndoiala: că informația corectă poate schimba destine, că finanțările pot ridica afaceri și comunități, că eu pot fi omul care face acest proces mai clar pentru cei care nu știu de unde să înceapă.

A trebuit să depășesc nevoia de validare. Să nu mai aștept ca toți oamenii din jur să creadă în visul meu înainte ca eu să îl urmez. Să accept că, uneori, cei care te iubesc, te pot opri nu pentru că nu îți vor binele, ci pentru că se tem să nu suferi. Dar viața nu se construiește doar din siguranță. Se construiește și din acele alegeri care te fac să tremuri de frică, dar și de entuziasm în același timp.

A fost un proces lung: am învățat, am greșit, am revenit, am studiat ghiduri, am pus întrebări, am construit metode, am câștigat experiență și am transformat fiecare îndoială într-o treaptă. Nu am avut mereu certitudini, dar am avut disciplină.

Privind în urmă, da, a meritat. Fiecare teamă depășită, fiecare noapte de studiu, fiecare moment în care am ales să nu renunț. Pentru că acel drum m-a adus aici: într-un loc în care pot să îi ajut pe alții să nu se mai simtă singuri în fața propriilor începuturi.

Astăzi, când un antreprenor vine la mine cu o idee și cu frica de a nu greși, mă regăsesc în el. Știu ce înseamnă să fii la început, să nu ai toate răspunsurile, să auzi în jurul tău mai multe avertismente decât încurajări. Și tocmai de aceea misiunea mea este să arăt că se poate. Că finanțările pot deveni puntea dintre o idee curajoasă și o afacere de succes.

Dacă a meritat? Da. Pentru că, uneori, tocmai lucrul pe care îți este cel mai greu să îl spui sau să îl faci public, devine începutul celei mai bune versiuni a ta. Pentru mine, acela a fost momentul în care am încetat să mai cer voie pentru a merge pe drumul meu și am început, cu adevărat, să îl urmez.

Iar cea mai bună dovadă că am ales bine mi-a venit de la o clientă căreia i-am spus, sincer, că nu este pregătită pentru un proiect. Mi-a mulțumit că am fost total sinceră cu ea și că am reușit să o fac să înțeleagă. Am pierdut colaborarea. Dar am câștigat ceva mai important: certitudinea că se poate lucra și așa, chiar dacă azi sunt multe firme de consultanță care profită de neștiința oamenilor și îi angajează în proiecte pe care nu sunt pregătiți să le implementeze.

Care este cel mai prost sfat pe care îl auzi în mod repetat în domeniul tău?

Cel mai prost „sfat” pe care îl aud repetat în domeniul meu este, de fapt, o prejudecată: „Fondurile europene se iau pe pile.” Este o frază care a făcut foarte mult rău, pentru că a descurajat oameni buni, antreprenori serioși și comunități întregi să mai încerce. Mulți au renunțat înainte să înceapă, convinși că nu au șanse dacă nu au relații, dacă nu cunosc pe cine trebuie sau dacă nu fac parte dintr-un anumit cerc.

Acest lucru este total greșit. Finanțările nu se câștigă prin cunoștințe sus puse, ci prin proiecte bine construite. Se depun în platforme electronice, se evaluează pe criterii bine definite, pe baza unor grile de punctaj, analiză pe bugete, anexe completate cu atenție, documente doveditoare atașate la cererea de finanțare și capacitatea reală a solicitantului de a implementa proiectul. Un proiect gândit corect, încadrat bine, bugetat realist și susținut de documente solide are șanse reale de finanțare.

Problema este că limbajul pare rece, tehnic și greu de înțeles. Iar acolo unde oamenii nu înțeleg procesul și nu stăpânesc informația, apare frica.

Tocmai de aceea am hotărât să vin în sprijinul antreprenorilor și să traduc pe înțelesul lor. După sutele de proiecte depuse și implementate, știu că succesul nu vine din noroc sau din relații, ci prin informare corectă din surse oficiale, strategie, răbdare și multă disciplină.

Vreau ca oamenii să nu mai pornească de la întrebarea: „Pe cine cunosc?” Ci de la întrebarea: „Este proiectul meu eligibil, bine construit și pregătit corect?” Aceasta este diferența dintre un mit care te blochează și o strategie care îți poate schimba modul în care acționezi.

Când simți că ești blocată și nu poți înainta, care este primul lucru concret pe care îl faci în primele zece minute?

Când simt că sunt blocată, primul lucru pe care îl fac este să mă detașez, nu să forțez imediat răspunsul. Am învățat că uneori soluțiile nu apar pentru că împingem mai tare, ci pentru că ne dăm voie să privim problema din altă parte. În primele zece minute, încerc să mă desprind puțin de tensiunea momentului și să îmi creez un spațiu în care să respir.

Sunt și momente în care îmi iau pur și simplu o pauză de cafea. Poate părea un gest mic, dar pentru mine este o formă de resetare. Mă ridic de la birou și ies puțin din presiunea deciziei. În timp, am învățat că deciziile bune nu se iau în viteză. Uneori ai nevoie de câteva minute de liniște ca să vezi ceea ce, în mijlocul presiunii, nu puteai vedea.

Nu am o rutină perfectă și nu încerc să par omul care are mereu răspunsul pregătit. Dar știu că, atunci când mă simt blocată, caut claritate prin inspirație: într-o carte, într-o conversație, într-o pauză sau într-un moment de liniște. Îmi acord timp ca să nu decid din panică, ci dintr-un loc mai așezat. Pentru mine, blocajul nu este un semn că trebuie să renunț. Este semnul că trebuie să mă opresc puțin, să schimb perspectiva și să revin cu mai multă claritate.

Am învățat asta pe pielea mea, în cel mai dur mod posibil. Într-o sesiune de depunere care a durat exact șapte minute, din zece proiecte am reușit să depunem doar patru. Aplicația electronică s-a blocat și nu am mai putut face nimic. Deși nu fusese vina noastră, a trebuit să dau explicații tuturor celor cărora nu le depusesem dosarul. Am fost atât de afectată emoțional încât am ajuns în spital, aproape o lună. De atunci știu: pauza de cafea nu e un moft. E singurul lucru care mă ține departe de exact acel loc.

Dacă cineva are 50 de lei și o zi liberă și vrea să iasă dintr-un blocaj, ce i-ai recomanda concret să facă?

Nu pot să recomand decât ceea ce fac eu și funcționează. Dacă cineva ar avea o zi întreagă liberă, ca să iasă dintr-un blocaj sau să facă un pas înainte, i-aș recomanda ceva foarte simplu: să își cumpere o cafea bună, o carte din domeniul care îl interesează sau să își aloce o oră pentru o plimbare și un podcast valoros. Nu aș recomanda ceva spectaculos, ci ceva care chiar poate schimba starea interioară. Eu asta fac de multe ori. Când simt că am nevoie de claritate, mă întorc la învățare. Cumpăr o carte, ascult un podcast, caut o perspectivă de la oameni care au construit deja ceva ce eu îmi doresc. Îmi place să ascult antreprenori, mentori, oameni care vorbesc deschis despre drum, greșeli, decizii și curaj. Pentru mine, o oră de ascultat un podcast cu experiențe reale poate valora uneori mai mult decât o zi întreagă de căutări și frământări.

Aș recomanda acelei persoane să nu folosească ziua liberă doar ca să fugă de blocaj sau să rezolve tot blocajul, ci să găsească răspuns la întrebarea: „Care este primul pas concret pe care îl pot face, chiar de mâine?” Pas cu pas, soluțiile vor veni și ideile se vor așeza pe rând.

Nu avem întotdeauna nevoie de bugete mari ca să ne mișcăm din loc. Uneori, o plimbare sau o oră de liniște, te pot ajuta să privești lucrurile din perspective noi. Important este să alegi conținut care te ridică, nu care te consumă. Să investești acei bani nu doar într-un obiect, ci într-o stare mai bună.

Care este o carte, un concept sau o idee care ți-a schimbat fundamental modul în care lucrezi, creezi sau iei decizii?

Îmi plac mult cărțile scrise de Brian Tracy și în mod special cartea „Transformarea Phoenix”, pentru că m-a ajutat să conștientizez ceva ce, într-un fel, simțeam de mult: nu am fost construită să rămân doar în rolul de angajat.

Am lucrat în multe domenii: HoReCa, turism, bancar, telecomunicații, unde am intrat în contact cu oameni, sisteme, mentalități și moduri foarte diferite de a munci. Dar, indiferent de domeniu, mă loveam des de aceeași frustrare: vedeam oameni cu potențial uriaș, care nu îl foloseau la maxim. Oameni inteligenți, capabili, talentați, dar care se mulțumeau cu mai puțin decât puteau deveni.

Cred că această observație m-a urmărit mult timp. Mă întrebam de ce unii oameni aleg să stea mici, deși au în ei resurse extraordinare. De ce acceptă limite care nu sunt ale lor. De ce așteaptă mereu permisiunea cuiva pentru a începe. Iar, citind acea carte, am început să înțeleg că răspunsul nu era doar despre ei, ci chiar despre mine.

Am conștientizat că învățarea continuă, autodisciplina și dorința mea constantă de a înțelege și de a da în fiecare zi mai mult, îmi dezvoltase deja mentalitatea de antreprenor, chiar înainte de a deveni unul. Eu nu puteam să mă opresc doar la a executa. Aveam nevoie să construiesc și să creez direcții diferite de cele impuse.

Cartea aceea m-a ajutat să conștientizez că, probabil, sunt mulți oameni ca mine. Oameni care simt că locul de angajat nu îi mai cuprinde, dar care nu știu încă să numească această neliniște. Oameni care se întreabă dacă este ceva în neregulă cu ei pentru că vor mai mult, pentru că nu se pot adapta la rolul de angajat.

Am vrut să ies în față și să le spun că nu este nimic greșit cu ei. Uneori, neliniștea poate fi semnul că ai crescut dincolo de forma în care ai încercat să te potrivești. Este semnul că în tine există o nevoie de a construi, de a decide, de a crea valoare și de a-ți lua propriul drum.

De acolo s-a născut și dorința mea de a scrie o carte pentru cei care simt că vor mai mult. Pentru oamenii care vor să facă pasul spre antreprenoriat, dar au nevoie de claritate, curaj și o hartă mai simplă. Eu am început acest drum printr-un proiect finanțat și s-a dovedit a fi cea mai bună decizie pentru viitorul meu în antreprenoriat.

Vreau ca oamenii care citesc această carte să știe că nu sunt singuri. Dacă simt că vor mai mult, dacă au idei, energie, ambiție și dorința de a construi ceva al lor, poate că nu trebuie să se condamne pentru această neliniște. Poate că trebuie să o asculte.

Ce ai în telefonul tău, o aplicație, o notiță, un reminder, pe care l-ai recomanda oricui vrea să creeze mai constant?

Un obicei pe care îl am și pe care l-aș recomanda oricui vrea să creeze constant este simplu: în fiecare dimineață, la cafea, citesc știrile și noutățile din domeniul meu. Pentru mine, nu este doar o rutină de informare, ci o formă de disciplină profesională. Așa îmi încep ziua, conectată la noutăți, la oportunități și la schimbările care pot conta pentru antreprenorii cu care lucrez.

Acest obicei m-a ajutat enorm, mai ales la început, când eram singură în afacere și trebuia să fac de toate: să învăț, să vând, să explic, să conving, să construiesc încredere și să livrez rezultate. În consultanță, informația nu este doar putere. Informația cel mai des face diferența dintre un sfat general și o soluție aplicată. Este diferența dintre a vorbi frumos despre oportunități și a ști exact ce anume se potrivește unui om, unei afaceri sau unei comunități.

Atunci când lucrezi cu informații atât de multe, nu îți permiți să fii deconectat. Programele se schimbă, ghidurile se actualizează, termenele apar și dispar, iar oamenii au nevoie de răspunsuri clare, nu de presupuneri. De aceea, această rutină zilnică m-a ajutat să devin mai sigură pe mine, mai rapidă în decizii și mai relevantă pentru clienții mei.

Dacă ar fi să recomand ceva concret, aș spune așa: începe ziua cu 30 de minute de informare intenționată. Nu scroll fără direcție, nu zgomot, nu comparație cu alții. Alege domeniul în care vrei să devii foarte bun, citește constant, notează ideile importante și întreabă-te: „Cum pot folosi această informație ca să creez valoare pentru oamenii cu care lucrez?”

Pentru mine, cafeaua de dimineață și știrile au devenit o formă de antrenament. Așa mi-am construit treptat autoritatea: zi după zi, informație după informație, decizie după decizie. Pentru că, într-un domeniu atât de tehnic, informația este puterea.

Dacă ar fi să recomanzi un singur creator, autor, gânditor sau mentor pe care îl urmărești activ în acest moment, cine ar fi?

Dacă ar fi să aleg un mentor de urmărit, l-aș recomanda pe Lorand Soares Szasz. Pentru mine, el nu este doar un business coach sau un creator de conținut, ci unul dintre oamenii care au reușit să explice antreprenoriatul într-un mod aplicat, structurat și foarte apropiat de realitatea celor care construiesc de la zero.

L-am descoperit prin 2016, în perioada în care nu aveam nevoie doar de informație, ci și de confirmarea că nu sunt singură în felul în care gândeam. În jurul meu erau mulți oameni valoroși pentru mine: familie, prieteni, colegi, dar cei mai mulți dintre ei erau angajați, la fel ca și mine. Nu era nimic greșit în asta, doar că eu începusem să văd lumea altfel. Aveam idei ieșite din comun, întrebări, planuri și dorința de a construi mai mult, dar nu aveam mereu cu cine să le discut fără să fiu privită ciudat.

Cel mai mult m-a ajutat comunitatea de antreprenori creată de Lorand, acela a fost pentru mine spațiul în care am simțit că pot vorbi pe limba mea. Acolo am găsit oameni care înțelegeau ce înseamnă să ai idei mari, să îți fie frică și totuși să mergi înainte, să nu ai toate răspunsurile, dar să cauți activ soluții. Pentru un antreprenor la început de drum, acest lucru contează enorm. Uneori ai nevoie nu doar de strategie, ci de un loc în care să nu te mai simți ciudat pentru că vrei mai mult.

Ce îmi oferea Lorand și comunitatea lui, era combinația perfectă dintre educație, structură și sentimentul de apartenență. Antreprenoriatul poate fi un drum foarte singuratic, mai ales atunci când cei din jurul tău nu îți înțeleg ritmul, riscurile sau ambițiile. Iar într-o astfel de etapă, să ai acces la oameni care au trecut prin provocări similare poate să îți schimbe complet perspectiva.

Cred că această experiență m-a influențat și în felul în care am construit, la rândul meu, comunitatea „Fonduri Europene Pas cu Pas”. Știu bine, atât din postura de beneficiar, cât și din postura de expert accesări fonduri europene, cât de mult contează să ai un spațiu în care întrebările sunt binevenite, mai ales într-un domeniu atât de tehnic și intimidant. Am pus bazele acestei comunități pentru toți cei care vor să înceapă, dar nu știu de unde exact.

Care a fost cea mai grea decizie pe care ai luat-o în ultimii trei ani și cum ai luat-o?

Cea mai grea decizie pe care am luat-o în ultimii trei ani a fost să renunț la una dintre cele mai vechi colaborări ale mele. Nu a fost o decizie ușoară, pentru că nu plecam dintr-o relație fără valoare. Dimpotrivă, acea colaborare m-a ajutat mult într-o anumită etapă a drumului meu, pentru nivelul la care mă aflam și pentru lucrurile pe care le aveam de învățat în acel moment.

Dar, la un moment dat, am simțit că eu cresc într-un ritm diferit. Investisem constant în cursuri, studii, mentorat și în dezvoltare personală. Începusem să văd lucrurile mai strategic, mai amplu, cu mai mult curaj. Îmi doream să construim mai mult, să ne poziționăm mai bine, să creștem, să ieșim din zona de confort și să ducem serviciile noastre la un alt nivel.

Doar că nu toți oamenii cresc în același ritm, chiar dacă a fost dureros să accept asta. Pentru o vreme am încercat să trag după mine o direcție care nu mai era comună. Eu vedeam oportunități și creștere, acolo unde ei vedeau riscuri. Eu simțeam nevoia de evoluție, ei preferau stabilitatea așa cum erau obișnuiți. Eu începusem să vorbesc despre strategie, brand, scalare și impact, iar ei încă se raportau la lucruri care, pentru mine, deveniseră prea mici.

Cred că una dintre cele mai grele lecții în antreprenoriat este să accepți că un om sau o colaborare poate fi bună doar pentru o etapă, dar nu neapărat pentru tot drumul. Faptul că cineva te-a ajutat cândva nu înseamnă că trebuie să rămâi acolo pentru totdeauna, pentru că poate să devină o formă de blocaj.

Am luat decizia după multă analiză, după multe semne ignorate și după multe momente în care am simțit că mă micșorez ca să păstrez o colaborare care nu mă mai reprezenta. În cele din urmă, am ales să ne separăm afacerile. A fost greu, dar a fost una dintre cele mai sănătoase decizii din viața mea de antreprenor.

Acea separare am simțit-o ca pe o mare ușurare. Am putut să îmi asum mai clar direcția, să îmi construiesc brandul personal, să dezvolt grupul de firme JACRAL și să duc mai departe misiunea mea: aceea de a traduce limbajul fondurilor europene într-unul mai clar și accesibil pentru antreprenori. Iar acea decizie m-a învățat că, uneori, ca să îți protejezi viitorul, trebuie să ai curajul să te desprinzi de trecut.

Care este cel mai contraintuitiv lucru pe care l-ai învățat despre curaj?

Mult timp am crezut că oamenii curajoși sunt neînfricați, știu exact ce au de făcut, au siguranță și răspuns la orice întrebare. Astăzi cred exact invers: curajul adevărat începe abia în momentul în care frica este prezentă, dar nu o mai lași să conducă.

Pentru mine, curajul a însemnat de multe ori să spun „da” înainte să fiu pregătită sută la sută. Să spun „da” unui drum pe cont propriu, deși aveam îndoieli. Să spun „da” unui proiect, unei idei, unei responsabilități, chiar și atunci când nu aveam încă toate confirmările că voi reuși. Curajul nu a fost lipsa fricii, ci alegerea de a nu mă opri doar pentru că îmi era teamă.

Este ușor să numim curaj un gest spectaculos, vizibil, aplaudat. Dar, în realitate, de cele mai multe ori curajul este făcut în tăcere. Este în decizia de a continua, când cei din jur îți spun că nu merită, când muncești de zece ori mai mult decât alții, fără să ai garanția unui rezultat imediat. Când înveți să te ridici, să repari și să îți asumi că drumul tău va cere mai mult de la tine, decât de la oamenii care au ales o cale mai sigură.

Am învățat că nu trebuie să fii complet pregătit ca să începi. Uneori pregătirea se face în mers. Încrederea vine după primele decizii asumate. Claritatea vine după ce ai intrat în proces, nu înainte. Dacă aș fi așteptat să nu îmi mai fie frică, probabil nu aș fi început niciodată.

Astăzi, când predau cursanților mei, viitori antreprenori, văd aceeași luptă în ei. Mulți așteaptă momentul perfect: să aibă toți banii de care au nevoie, toate răspunsurile, toate garanțiile, toată susținerea celor din jur. Dar antreprenoriatul nu începe cu un plan perfect și o certitudine absolută. Începe cu o decizie asumată, cu adaptare continuă și cu disponibilitatea de a munci până când ideea devine realitate.

Pentru tine, ce înseamnă concret să mergi înainte fără garanții?

Nu transform lipsa de certitudine într-un motiv de oprire. Dacă nu știu ceva, caut. Dacă greșesc, analizez. Dacă pierd, învăț. Dacă o direcție nu funcționează, o ajustez pe parcurs. Am înțeles că, dacă nu există un drum potrivit pentru mine, pot să îl construiesc de la zero.

Una dintre cele mai mari frici ale oamenilor este frica de a greși. Mulți preferă să nu înceapă deloc, doar ca să nu fie puși în situația de a eșua. Dar, în timp, am învățat că eșecul nu este o condamnare. Este o formă dureroasă, dar valoroasă, de învățare. Îți arată ce nu ai văzut, ce nu ai pregătit, ce trebuie schimbat și unde ai nevoie să crești. Uneori, o greșeală te învață mai mult decât zece reușite.

A merge înainte fără garanții nu înseamnă să mergi fără direcție, fără plan sau fără responsabilitate. Înseamnă să ai curajul să începi cu ce știi astăzi și să îți dai voie să devii mai bun pe drum. Înseamnă să nu aștepți versiunea perfectă a ta ca să acționezi, pentru că acea versiune se formează tocmai prin acțiune, prin încercări, prin decizii și prin lecțiile pe care le aduni.

Eu am învățat să privesc fiecare pas ca pe o parte din proces. Unele decizii mi-au adus rezultate, altele mi-au adus lecții. Dar toate m-au dus mai departe. Și cred că aici este diferența dintre omul care așteaptă și omul care construiește: unul caută garanția că nu va greși, celălalt acceptă că poate greși, dar știe că se poate ridica mai informat, mai puternic și mai hotărât să ajungă acolo unde își dorește.

Această carte ajunge în mâinile cuiva care are ceva important de spus sau de făcut, dar tot găsește motive să amâne. Ce permisiune vrei să îi dai?

Vreau să îți dau permisiunea să începi, chiar dacă nu te simți pregătit. Să spui ceea ce ai de spus, să construiești ceea ce ai de construit și să faci primul pas chiar dacă vocea îți tremură și nu ai toate răspunsurile acum.

Știu că poate fi copleșitor gândul de a ieși în față, de a vorbi, de a-ți asuma o idee, o carte, o afacere, o decizie sau un vis. Dar, dacă gândul acesta a apărut în tine, poate că nu este întâmplător. Poate că locul tău este deja mai aproape de acel microfon, de acea scenă, de acea decizie sau de acel început decât crezi.

Nu te vei simți pregătit sută la sută niciodată. Acesta este adevărul. Cu cât vei învăța mai mult, cu atât vei descoperi că mai ai de învățat. Cu cât vei spune mai multe, cu atât vei vedea că mai ai încă multe de spus. Asta nu înseamnă că nu ești pregătit, înseamnă că ești în proces de creștere.

Îți dau permisiunea să greșești, să nu îți iasă perfect din prima, să te răzgândești, să corectezi, să înveți și să o iei de la capăt de câte ori este nevoie. Greșeala nu îți anulează identitatea. Uneori, tocmai ea îți curăță drumul, te maturizează și te apropie de ceea ce ai de făcut cu adevărat.

Așa că ridică-te și spune ce ai de spus. Începe ce ai de început. Fă pasul pe care îl tot amâni. Nu lăsa frica de moment să reducă mesajul tău în tăcere și visul tău în uitare. Este momentul tău. Iar dacă nu va ieși perfect din prima, mergi mai departe, nu lăsa ceea ce ai de oferit lumii să rămână nespus pentru totdeauna.